Pe la începutul secolului XX, parcul Tineretului era Valea Plângerii, în mijlocul căreia se afla mlaștina Cocioc, o mocirlă acoperită cu tot felul de mizerii, câini morți și oase putrede. „În mijlocul văii s-a format un adevărat munte de gunoaie. O regiune întreagă de gunoi, râușoare, pante, sinuozităti de gunoi, o suprafață imensă din terenul Capitalei este acoperită cu cele mai scârnave imundități”, relata un reporter al revistei „Realitatea Ilustrată”, în 1930.
Ziariștii de la revista „Realitatea Ilustratã” și-au facut curaj într-o zi a anului 1930 și au realizat un reportaj pe Valea Plângerii, oferindu-ne câteva imagini sugestive ale gropii de gunoi în care fusese transformatã mlaștina Cocioc. Ar fi de prisos o reinterpretare actualã a acestora, lipsitã de impresiile olfactive conștiincios notate de jurnaliștii interbelici:
„In mijlocul vãii s-a format un adevãrat munte de gunoaie. O regiune întreagã de gunoi, râusoare, pante, sinuozitãti de gunoi, o suprafatã imensã din terenul Capitalei este acoperitã cu cele mai scârnave imunditati. Cu cât pãtrundem mai adânc în imunda regiune, cu atât gâtlejul ni se strânge, sufocat de un miros complex, format din miasme de cadavre, putrede descompuneri vegetale si miros acru.”
În 1933, autoritățile decid să facă ceva nemaivăzut, dar repede și fără prea mare bătaie de cap. Așa că au netezit mormanele de gunoaie și au amenajat trei pârtii de schi în Valea Plângerii, una pentru începători, una pentru grupa de perfecționare și una pentru săniuță.
În „Planul Director de Sistematizare al Bucureștiului” din 1935, autoritățile propun realizarea unui mare „pâlc de verdeață”, compus din „terenurile comunale și cele particulare dintre calea Șerban Vodă, calea Văcărești, șos. Olteniței, cuprinzând Valea Plângerii, dealul Piscului și al Văcăreștilor”.
Însă, cinci ani mai târziu, în prag de război, Valea Plângerii este concesionată prin contract Uzinelor Comunale București, pentru a fi groapă de gunoi 25 de ani, urmând ca abia după aceea să fie transformată în parc.
Amenajarea parcului numit provizoriu „Bucur-Parc” a început în 1965, după planurile arhitectului Valentin Donose, iar lucrările au durat până în 1974. Planurile erau generoase, se vorbea în presa vremii despre „cea mai mare zonă de recreere din Capitală”, însă niciodată nu au fost duse, în totalitate, la îndeplinire.
